Se redeschide Podul Istoric

După atâtea luni de reparaţii, Punctul de Trecere a Frontierei Sighet-Solotvino(Slatina) va redeschis, mâine, 29 iunie, în jurul orei 12:00. Asadar, se va putea circula din nou pe Podul Istoric!

“Familia română” în Ucraina

În perioada 7-8 iunie 2008 a avut loc la Apşa de Jos - Slatina (Ucraina) un simpozion internaţional, organizat de Uniunea Interregională “Comunitatea românească din Ucraina” şi Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia “Dacia”, intitulat “Românii din Transcarpatia în oglinda mass-media Ucrainei independente”. Acest eveniment a avut oaspeţi din România (Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Oradea, Satu-Mare) şi reprezentanţi ai comunităţilor româneşti din Ucraina (Transcarpatia, regiunile Cernăuţi şi Odessa).

Sîmbătă, informare “pe teren”
Programul simpozionului a cuprins o vizită la Muzeul de istorie şi etnografie “Dacia liberă”, muzeu privat organizat de dr. Ion Botoş, preşedintele Uniunii “Dacia”, fervent promotor al culturii şi tradiţiilor româneşti în Ucraina, corespondent al postului Radio Sighet pentru românii din dreapta Tisei, redactor al săptămânalului “Maramureşenii”. Muzeul conţine patru secţiuni: o bibliotecă de carte, ziare şi reviste, cu publicaţii cu şi despre românii din Transcarpatia şi Maramureşul istoric, o colecţie de numismatică şi una de ceramică tradiţională.
Următorul moment în cadrul manifestărilor a fost vizita efectuată la mănăstirea Uglea, lăcaş de cult gospodărit de măicuţe ortodoxe, unde este înmormântat ultimul episcop ortodox al maramureşenilor din dreapta Tisei, Dosifei, mort în 1735.
Cu această ocazie participanţii au ţinut o adevărată lecţie de istorie, urmărind traseul românilor din afara graniţelor de-a lungul timpului. Am aflat multe date despre comunităţile româneşti care alcătuiesc “coroana de aur” a României, de la vlahii din Valea Timocului, la volohii din îndepărtatele sate Mircea şi Poroşkovo, aflate la graniţa Ucrainei cu Polonia şi Slovacia, sau la românii din Cantemirov sau Cantacuzinca, localităţi din Ucraina, denumiri care provin de la domnitorii Dimitrie Cantemir, respectiv Ştefan Cantacuzino, exilaţi de otomani în acele părţi, în secolul al XVIII-lea.

Donaţie de cărţi şi reviste

Ziua următoare a început cu vernisajul unei expoziţii documentare la Şcoala de Artă din Apşa de Jos, care a cuprins cărţi şi reviste româneşti, publicaţii periodice din Satu Mare şi Maramureş ce reflectă activitatea românilor din dreapta Tisei. Cu această ocazie, reprezentanţilor comunităţii româneşti din Crimeea, conduşi de preşedintele “Asociaţiei Moldo-Române din Crimeea”, domnul Nicolae Untilă, le-au fost dăruite, cu titlu de donaţie, de către filiala din Ujgorod a Bibliotecii “Petre Dulfu”, cărţi şi o sută de exemplare din revista “Familia română”.

Apel pentru îmbogăţirea muzeului privat Ioan Botoş

A urmat deschiderea lucrărilor simpozionului cu cuvinte de salut şi mesaje din partea participanţilor. Pentru început, domnul consul general-ministru, consilier al Consulatului General al României la Cernăuţi, Romeo Săndulescu, a salutat iniţiativa organizării simpozionului şi a înmânat diplome de excelenţă primarilor şi profesorilor localităţilor în care se vorbeşte şi se învaţă în limba română în Ucraina. Domnia sa a mai vorbit şi despre valoarea şi importanţa muzeului “Dacia liberă” care înglobează elemente de istorie, cultură şi tradiţie românească, apreciind bunăvoinţa şi migala de care a dat dovadă organizatorul acestuia şi făcînd totodată un apel către participanţi pentru completarea şi îmbogăţirea fondului muzeului.

Lansarea revistei “Familia română”

Un moment important al simpozionului l-a constituit lansarea primului număr al revistei “Familia română” în cadrul comunităţii româneşti din Ucraina. Lansată oficial la Baia Mare, revista a trezit interesul românilor din dreapta Tisei, care s-au bucurat la auzul veştii că această publicaţie va reflecta în paginile ei viaţa şi frământările comunităţii lor şi a românilor de pretutindeni. Cu această ocazie a luat cuvântul domnul director al Bibliotecii Judeţene “Petre Dulfu”, redactor-şef al revistei, Teodor Ardelean, care a vorbit despre istoricul editării acesteia şi împrejurările care au dus la tipărirea ei la Baia Mare, ecourile pe care revista le-a trezit în toate colţurile lumii, fiind disponibilă şi în variantă electronică pe Internet. Despre oportunitatea revistei s-au mai pronunţat şi Tiberiu Moraru, preşedintele Asociaţiei “Morăriţa”, care a salutat iniţiativa domnului Teodor Ardelean de a prelua ştafeta editării revistei de la domnul Constantin Mălinaş, directorul fondator şi Vasile Ilica, membru al Asociaţiei “Pro Basarabia şi Bucovina”, care a vorbit despre însemnătatea aniversării celor 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu ţara.
Alocuţiunile şi comunicările au continuat, luând cuvântul, rând pe rând, prof. Mihai Dăncuş, directorul Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, Ion Mihalca, jurnalist din Apşa de Jos, prof. Ion Huzău, jurnalist din Slatina, dr. Ion Botoş, prof. drd. Ioan Dorel Todea, director Radio Sighet, dr. Vasile Iovdi, preşedintele Asociaţiei “Ioan Mihalyi de Apşa”, Elvira Chelaru, jurnalist, şefa secţiei în limba română a Televiziunii de stat din Transcarpatia, Ujgorod, Adrian Marchiş, jurnalist la Radio România Actualităţi şi alţii.

România trebuie să îi sprijine pe fraţii de peste Tisa

În ce priveşte problemele de comunicare mediatică s-a apreciat ca imperios necesară sprijinirea pe plan local a unor posturi de radio şi televiziune şi presă scrisă, apreciindu-se că această comunitate trebuie să aibă o conştiinţă comună a istoriei şi culturii româneşti. S-a vorbit, de asemenea, despre necesitatea organizării unei arhive pentru păstrarea memoriei colective a etnicilor români din Ucraina şi de organizarea celor 24 de asociaţii româneşti într-o singură uniune.
S-a adus în discuţie şi problema lipsei fondurilor pentru asigurarea bunei funcţionări a mijloacelor de informare în masă, presă scrisă şi audiovizual dintre care menţionăm săptămânalul “Maramureşenii”, redactor şef Ion Huzău, revista “Concordia” de la Cernăuţi, condusă de Simion Gociu, Apşa, gazeta românilor din Transcarpatia condusă de Ion Botoş, postul de televiziune în limba română de la Ujgorod, redactor Elvira Chelaru.
S-a amintit şi activitatea posturilor Radio Sighet, redactor Ion Dorel Todea şi Radio România, corespondent Adrian Marchiş, în difuzarea de emisiuni cu şi despre românii din dreapta Tisei.
Ştefan SELEK

“Graiul” - primul ziar maramureşean citit de românii de peste Tisa

În ceea ce priveşte oglindirea în presa scrisă din România a vieţii şi activităţii românilor din dreapta Tisei, „Graiul” a fost primul ziar din Maramureş citit de românii din Transcarpatia.
La invitaţia primului preşedinte al Asociaţiei Culturale ”George Coşbuc” a românilor din Transcarpatia, istoricul Vasile Marina, azi prorector al Universităţii din Ujgorod, un echipaj al cotidianului nostru a făcut în februarie 1990 prima descindere în regiunea vecină Transcarpatia. Reportaje emoţionante de la Hust, Peri, Dibrova (Apşa de Jos), Apşa de Mijloc, Slatina sau Biserica Albă au scris atunci Gheorghe Pârja, Gheorghe Peter, Andrei Fărcaş sau Spiridon Pralea, directorul de atunci al Casei Municipale de Cultură din Sighetu Marmaţiei. Apoi periodic (săptămînal sau lunar), „Graiul Maramureşului” a publicat pagini scrise împreună cu oamenii de cultură din dreapta rîului de frontieră şi cu ziariştii locali Ion Huzău şi Ion Mihalca. Din 1993, Florentin Năsui are în responsabilităţile sale redacţionale şi Maramureşul din dreapta Tisei, unde a participat la aproape toate manifestările culturale organizate la Slatina, Biserica Albă, Strîmtura, Apşa de Mijloc sau Apşa de Jos ori a scris nenumărate interviuri sau reportaje din zonă. Pentru toate acestea, anul trecut, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România i-a acordat prin Ordinul Ziariştilor „Diploma de Excelenţă” pentru promovarea ideii de românitate în textele despre confraţii din afara graniţei. Graiul Maramureşului a fost şi rămîne ziarul de suflet al românilor din Transcarpatia, alături de care am fost, suntem şi vom fi mereu.
Pe unde herţiene, vechime mare are şi Radio România Actualităţi, care, prin Adrian Marchiş, aduce frecvent „România Mică” în casele noastre, dar şi Radio Sighet, care de doi ani realizează săptămînal emisiuni în direct Sighet-Apşa de Jos prin Dorel Todea, redactor responsabil şi Ion M. Botoş, preşedintele „Dacia”.
Florentin NĂSUI

Sursa:www.graiul.ro

Apşa de Mijloc - un sat în creierul munţilor

Apşa de Mijloc - satul din creierul munţilor, aşa cum spunea Ion Şiman, un maramureşean adevărat care a plecat din această localitate şi s-a stabilit la Bucureşti, pe vremuri...
Apşa de Mijloc...sat cu de toate, lucruri frumoase şi mai puţin frumoase. Oricum ar fi el, rămâne leagănul copilăriei mele, un sat frumos cum nu mai este altul. Păduri, case mici şi mari, biserici vechi şi noi, oameni frumoşi şi harnici...

Legendele satului Apşa de Mijloc

Cui nu-i plac poveştile, legendele? Îmi aduc aminte de perioada copilăriei mele nu prea îndepărtată, dar nici foarte de aproape. De mic copil, fiecare dintre noi a auzit măcar o poveste interesantă de la părinţi sau bunici.

Nu putem să „trecem cu privirea” pe lângă cele mai frumoase legende ale Apşei de Mijloc. Apşenii, la fel ca şi ceilalţi români din Transcarpatia, au avut un interes deosebit pentru urmaşii lor, prin faptul că le-au lăsat un tezaur – legendele, povestioarele. În zilele friguroase de iarnă bunicii satelor le povesteau nepoţeilor unele şi aceleaşi legende, astfel încât acestea să se memorizeze în minţile fragede ale copilaşilor. Nu erau cărţi atunci pe meleagurile maramureşene. Foarte puţini oameni ştiau carte la acea vreme, dar şi-au păstrat cum au ştiut ei mai bine legende ca „Balaurul din Pleşcă”, „Fata Pădurii” precum şi altele mai puţin semnificative.

Legenda Balaurului din Pleşcă

Pleşca, locul în care se afla tăul(lacul) şi unde trăia balaurul

Legenda spune că a fost odată un balaur care băga lumea-n spaimă sau spaima-n lume. El se afla în Apşa de Mijloc, în locul numit Pleşca, loc care mai există şi astăzi în sat. Se spune că balaurul mare şi înfricoşător a venit într-un nor negru de ploaie, într-o zi de vară. Norul s-a scuturat pe Pleşcă provocând tunete şi fulgere toată ziua. Un om din Apşa de Mijloc, aflat în acel timp în apropiere, văzu cum cade din cer un monstru gigantic de vreo 35-40 de metri lungime.

Deasupra dealulu Pleşca se afla un tău (lac) foarte adânc, iar oamenii din sat i-au pus numele Balaur, deoarece nu au ştiut sigur ce fel de dihanie este monstrul care s-a aciuat acolo. Mare nefericire a căzut atunci peste Apşa de Mijloc, nicio fiinţă vie nu se apropia de dealul Pleşca, deoarece balaurul îi înghiţea într-o clipită.

Pe drumul de la Tilie, care ducea spre cătunul Dobric, au fost cazuri când oamenii dispăreau fără urme. Locul cu pricina era blestemat de toţi localnicii. Când se porneau din sat spre Dobric, oamenii călătoreau cu mai multe care cu boi, iar în caz de nevoie se ajutau unii pe alţii.

Drumul care duce spre cătunul Dobric (în stânga, Apşa de Mijloc)

Un regiment mare de soldaţi a fost trimis în Pleşcă, toţi erau înarmaţi până-n dinţi, fără să-şi imagineze cât de periculos era balaurul pentru satele din apropiere. Din neglijenţă, toţi soldaţii au fost înghiţiţi de monstru.

Împăratul roman Rudolf al II-lea (*8 ianuarie 1552-†20 ianuarie 1612) dat un ordin prin care cerea, ca acela care va ucide balaurul din Pleşcă să fie eloberat din închisoare, scutit de impozite şi premiat cu lucruri scumpe şi sume mari de bani.

Legenda mai spune că pe acele vremuri, trăia un ţigan, întemniţat la Sighet, condamnat la 10 ani de închisoare pentru furt de sare.

Auzind că în Pleşcă se află un balaur şi că toată lumea e speriată din cauza acestuia, ţiganul a spus: „Nu o să-mi fie mai greu în pântecele (stomacul) balaurului decât în temniţa împăratului”. Înainte de a rosti aceste cuvinte, ţiganul vroia să se sinucidă, dar nu era lăsat de paznici.

A primit o puşcă cu două ţevi şi multe cartuşe şi a luat-o spre tăul care ocupa 1 hectar şi în care dăinuia balaurul. Ţiganul ajunsese în Pleşcă pe vremea când balaurul dormea. Atunci, văzând că apa tăului era liniştită s-a urcat într-un stejar înalt şi frunzoz. S-a legat bine cu funii groase, ca să nu-l înghită monstrul, apoi s-a acoperit cu multe crengi de stejar, astfel încât să poată fi văzut printre ele. A trecut o zi şi o noapte, iar ţiganul stătea cu ochii-n patru şi pândea. Deodată tăul se cutremură şi din adâncurile lui se ridică încet un cap de dimensiuni colosale, cu nări largi şi o faţă foarte urâtă. Omul, cuprins de spaimă, pe neaşteptate a leşinat. Însă balaurul nu l-a observat. El a ţipat de câteva ori atât de tare încât ecoul s-a împrăştiat peste toate satele din apropiere. Balaurul simţea prezenţa omului, dar nu-l putea vedea.

După vreo două ore ţiganul şi-a revenit. Dragonul era însă tot la suprafaţa lacului. Atunci omul şi-a luat puşca şi a apăsat pe ambele trăgace, nimerindu-l pe balaur între ochi. Acesta a lăsat capul în jos şi s-a cufundat în apă. Peste câteva ore, apa lacului se colora în roşu. Ţiganul nu s-a dat jos din stejar până nu au venit mai mulţi oameni înarmaţi lângă tău. Ciorile se adunau deasupra lacului şi ciupeau din trupul balaurului pe jumătate cufundat în apă.

-Dă-te jos, măi ţigane, au zis oamenii, că balaurul s-a dus pe lumea cealaltă. Atunci ţiganul s-a dat jos, dar nu se uita în partea tăului în care se afla balaurul mort. Omul s-a întors la Sighet şi le-a povestit soldaţilor despre cele întâmplate, dar ei nu vroiau să se ducă la Pleşcă, pentru că încă le mai era frică. La faţa locului s-a deplasat o comisie alcătuită din câţiva oameni. Comisia a dat ordin să se adune mai mulţi localnici din Apşa de Mijloc şi Dobric şi să sape un canal în vârful dealului Pleşca, pentru scurgerea apei din tău. La acea vreme, toţi se gândeau că pot să fie şi pui mici de balaur în Pleşcă. În timp ce oamenii săpau în deal, un grup de soldaţi din Dobric ţineau puştile aţintite spre lac şi erau gata să deschidă focul în cazul în care ar mai fi apărut vreun balaur.

Ţiganul a fost eliberat din închisoare în urma ordinului dat de Împăratul Rudolf al II-lea. Ani la rând, apşenii de pe uliţa Joseni se râdeau de cei de pe uliţa Susani, spunând că „susănarii umblă cu grebla la pescuit în Pleşcă”. Se spune că cei de pe Joseni a alcătuit legenda Balaurului din Pleşcă.

Campania porţilor închise

Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, cetăţenii acestei ţărişoare au început să creadă că tot ce zboară se mănâncă. Ei bine, nu este totul atât de frumos pe cât pare. Românilor li s-au deschis porţile mai mult spre UE, spre Occident. Dar oare de ce? Esticii nu ne primesc? Nu-şi deschid porţile pentru noi? Ba da, doar că România îşi închide uneori propriile porţi, iar de aici încep problemele.

Foarte multă lume a auzit în ultimul timp câte ceva despre Podul Istoric sau despre Tisa. Judeţul Maramureş este singura zonă la capăt de ţară care nu are ieşire la graniţă. Oare de ce? Chiar nu poate nimeni să construiască un pod de trecere a frontierei? Ba da, există un pod din lemn care leagă Sighetu Marmaţiei de Slatina (Solotvino în ucraineană), doar că este închis. A fost el şi deschis o perioadă, nu foarte mare, cam o jumătate de an, până când o ciupercă şi-a făcut de cap la baza unui pilon. Acesta este motivul oficial pentru care Punctul de Trecere a Frontierei (PTF) Sighet-Solotvino a fost închis. Lucrările la pod au început, dar parcă nu se mai termină. Românii şi ucrainenii de pe ambele maluri ale Tisei nu mai ştiu ce să creadă.

Odată cu lansarea campaniei electorale, maramureşenii au început să creadă în promisiunile candidaţilor la alegerile locale. Aproape toţi promiteau marea redeschidere a PTF Sighet-Solotvino. Alegerile ne bat la uşă, candidaţii ne bat şi ei frumos pe umăr, ne roagă să-i votăm, că vor face şi vor drege, vor fi alături de cetăţeni la bine şi la greu. Pe de altă parte, atunci când ne e lumea mai dragă ei ne întorc spatele, uită să le mulţumească celor care i-au urcat pe scaunul de unde privesc în jos, la oameni. Să nu ne ducem la vot nu ar fi o variantă bună, pentru că doar prin vot îşi alege lumea reprezentanţii, îi alege pe cei în care au încredere. Cu toate că de multe ori sus-puşii noştri nu ne satisfac în totalitate dorinţele, trebuie să-i votăm, pentru că doar aşa putem să-i tragem pe urmă la răspundere. Noi îi votăm, iar ei ne deservesc şi răspund pentru greşelile făcute. Aşa că, dragi români, votaţi persoana în care aveţi cea mai mare încredere. Dacă mai aveţi încredere.

Marea Moartă de la Slatina

Nu toată lumea are posibilitatea să viziteze Marea Moartă. Este prea departe şi prea scump. Dar există alte locuri, poate nu chiar atât de frumoase precum cele de lângă Marea Moartă, dar la fel de vindecătoare. La frontiera ucraineano-română, în orăşelul Slatina (Solotvino în ucraineană) există un lac, Kunigunda. Efectele apei sărate de aici nu sunt cu nimic mai slabe decât a celei din Marea Moartă.

Kunigunda este un cuvânt care provine din germană şi se pronunţă cu accentual pe al doilea “u”. Aşa a chemat-o pe regina germană, soţia cneazului Kievului, Iaropolka. În cinstea ei, mai târziu a fost numită una dintre minele locale de sare, a cărei soartă a fost destul de dramatică - în 1902, mina s-a prăbuşit la 20 m adâncime, iar pe acel loc s-a format lacul Kunigunda.

La Slatina se poate de ajuns parcurgând următorul traseu:

• De la Bucureşti se poate merge cu trenul până la Sighet, iar de acolo, trecând frontiera pe Podul Istoric, în 10 minute ajungi la Slatina. Asta în cazul în care Podul Istoric este deschis(momentan este închis);

• Se mai poate trece pe la vama Halmeu-Diakovo(Halmeu este în apropiere de Satu Mare), iar de acolo, de la vamă, de pe partea ucraineană trebuie de urmat traseul Vinohradiv-Tiaciv-Hust-Apşa de Jos-Slatina

• Sau de la Suceava până la Cernăuţi, de unde aveţi transport direct spre Slatina

La Slatina majoritatea locuitorilo sunt români, dar întâlneşti aici şi maghiari sau ucraineni. Este un orăşel multilingvist, aici se vorbeşte româna, maghiara, ucraineana, rusa. Localnicii ştiu foarte bine toate aceste limbi, aşa că nu au probleme în ceea ce priveşte comunicarea cu turiştii.

Cel mai potrivit anotimp pentru a vizita Slatina este vara, când localitatea este plină de turiştii veniţi atât din întreg spaţiul ex-sovietic, cât şi din Uniunea Europeană. Slătinencele frumoase, obiceiurile şi sărbătorile localnicilor sunt întotdeauna o minune pentru cei din “afară”. Oamenii sunt primitori, deschişi, dornici de a-ţi povesti file din viaţa lor mai mult sau mai puţin frumoasă.

Tradiţii de Paşti în Maramureş

În satele din Lăpuş, Chioar şi Maramureş era îndătinat spălatul ritual, avînd funcţie de purificare. Dimineaţa se aducea de regulă apă neîncepută care se punea într-un blid sau alt vas. În ea se punea un ban de argint şi busuioc. Toţi ai casei se spălau de pe ou, ban şi busuioc, ca să fie tari ca banul, frumoşi ca oul şi căutaţi ca busuiocul.

La Moisei tradiţia îmbracă forme mai aparte. Practica se oficiază înainte de răsăritul soarelui. După spălare se ştergeau toţi cu un ştergar curat cu care nu a umblat nimeni în ziua aceea. Apa de pe care
s-au spălat se arunca peste casă ca să le meargă bine în tot anul la toţi din familie şi să aibă noroc la treburile gospodăreşti.
Piezăritul, adică umblatul în piez, era performat de copii în cete mixte de pînă la 15 persoane. De cum se apropiau de casa gospodarului strigau:
- Hristos o-nviet! Astfel gazdele erau prevestite că vin piezarii. Cînd ajungeau la prispa casei rosteau:
- Hristos o-nviet, la care li se răspundea:
- Adevărat c-o-nviet! Toţi primeau cîte un ou roşu şi în Ţara Lăpuşului şi un pahar de mursă, o băutură obţinută din fermentarea fagurilor de albine. În Maramureşul istoric se umbla în piez la Joia mare. Se avea grijă ca să nu se apropie prima dată de casă o fată, care era aducătoare de sărăcie, ci un băiat era bine să se apropie primul care era aducător de noroc.

Fuga cu bucatele sfinţite

Maramureşul istoric este unica zonă în care s-a conservat o datină pe cît de interesantă, pe atît de veche, fuga cu bucatele sfinţite. Datina are statutul de unicat, deoarece nu se practică nicăieri în ţară.
Aşa cum se ştie este îndătinat ca fiecare familie să ducă la Paşti bucatele rituale la sfinţit. În Ţara lui Bogdan ducerea lor cade în sarcina bărbaţilor care pun în desagă bucatele care trebuiesc sfinţite. Pască, cozonac, miel, cîrnaţ de porc, şold de porc, slănină etc. Sînt duse în desagă, mai rar în traistă. În unele sate bucatele sînt duse de către femei, iar bărbaţii stau lîngă desagă şi imediat ce preotul a terminat de oficiat sfinţirea şi stropirea bucatelor cu ageasmă, iau desaga pe umăr şi fug cît pot de tare, către casă pe drumul cel mai drept, trecînd prin văi, sărind peste garduri pentru a scurta drumul şi a ajunge cît mai repede acasă.
Ritualul nu a fost studiat. Potrivit cercetărilor noastre, fuga este una rituală de esenţă magică. Bărbaţii care fugeau credeau că pe cale magică pot obţine energia pentru trecerea la starea de iniţiat necesară înaintea unui început esenţial cum este noul ciclu vegetaţional care începe. De altfel, performerii noştri ne-au certificat această părere prin cele relatate. “Fug cît pot de tare că zîceau bătrînii că cel care ajunge mai rapid a si primu la spor în tăte trebuirile şi a umbla cînd le face aşe de repide după cum o fujit”. Rezultă că ritul are la bază analogia.
Practica ne aminteşte de fuga sărbătoritului din obiceiul Tînjelei, care nu poate avea altă semnificaţie decît cea de care am amintit.

Credinţe şi superstiţii de Paşti

În Ţara Lăpuşului şi Maramureşului este îndătinat ca în noaptea de Paşti să se zărească comorile. Cineva din familie, la orele zero, stă în şatră sau la fereastră spre a vedea locul în care arde o flacără albastră. Se crede că acolo ard comorile. A doua zi toţi, care au observat locul unde arde flacăra, se duc şi sapă pentru a descoperi comorile care s-ar afla în acel loc ascunse şi care sînt nişte căldări cu bani de aur. Cele puse cu blestem nu se pot lua, la fel nici cele păzite de diavol. Un cetăţean din Ieud a săpat pînă a auzit cum sună căldarea şi banii din ea. Cînd a dat s-o ridice, căldarea s-a scufundat cine ştie cît de adînc. Boreasa l-a prevenit:
- Las-o, că-i blăstăm şi nu se poate lua.
În Maramureş fetele se scaldă ritual în vale tocmai cînd bate toaca la biserică, în noaptea de Paşti. Se crede că cine se scaldă va fi ferită de boli în tot anul.
La Paşti, în Maramureş, se crede că trebuie să-ţi reînnoieşti hainele. Dacă nu le poţi pe toate să ai măcar un lecric, un clop, căput, că “şi Hristos a înnoit lumea şi noi trebuie să ne înnoim”.
În Maramureş se crede că fierul plugului e bine să fie pus sub pragul casei şi toţi din casă să treacă peste el ca familia să aibă parte de bogăţie şi prosperitate.
În prima zi de Paşti nu-i slobod să mergi în vizită ca să nu conturbi pe cel care petrece. A doua zi e numai bine să meargă finii la naşi cu pască şi cozonac şi ţuică.
În Ţara Lăpuşului se crede că cei ce cuprind fărtăţi de Paşti au parte de cea mai bună înţelegere, întrajutorare reciprocă şi mult spor cînd se ajută între ei la treburile gospodăreşti.

Sărbătoarea Paştilor şi caracterul ei agrar

Ca sărbătoare a primăverii Paştile au conservat anumite tradiţii care aparţin unor straturi mai vechi, precreştine ca urmare a suprapunerii sărbătorii creştine peste sărbători mai vechi. În Maramureş, de cum se ajunge acasă cu bucatele de la sfinţit se taie din ornamentul păştii, se merge la grajdul vitelor şi se dau bucăţi la animale pentru sporul manei şi sănătatea lor.
Cojile de ouă în unele sate din Ţara Lăpuşului şi Maramureş se aruncă în drumul ţării ca să fie cu spor la ouat, aşa cum umblă pe drum trecătorii. În unele sate cojile de ouă înroşite se aruncă pe apă ca să fie cu spor găinile la ouat cum umblă apa pe vale de cu spor. Stimularea ouatului pe cale magică are la bază analogia ca şi în descîntec.
În Ţara Lăpuşului, colacul ceremonial preparat de către un grup asociat după prescripţii ritualice străvechi, după ce a fost aşezat la masa moşilor se împarte între membrii grupului. Parţial se consumă de către familie, iar părţi din colac se dau la animale pentru a li se stimula înmulţirea, mana şi a fi ferite de boli.
În sate din Lăpuş, dar practica se întîlneşte şi în Maramureş, dintr-un număr destul de mare de ouă roşii se scoate albuşul şi gălbenuşul cu o unealtă în formă de linguriţă, dar mică, apoi cojile se pun în pomii din grădină pentru sporul rodului lor, ceea ce ne argumentează funcţiile fertilizatoare ale oului.

O formă arhaică de colac ceremonial de Paşti “Pupul cu două coarne”

Unele sate din Ţara Lăpuşului au conservat pînă astăzi o formă de colac ceremonial care capătă, prin vechimea lui, un interes aparte “pupul cu două coarne”, care face parte din masa de pomană a moşilor de Paşti.
Acest colac ceremonial capătă importanţă pe linia multor rosturi cu care ar putea fi investit pe linia semnficaţiei lui. Luat în sens religios, el ar putea semnifica începutul şi sfîrşitul, dar ar putea semnifica şi întunericul şi lumina, dacă avem în vedere că face parte dintre colacii ceremoniali din cultul morţilor. Colacul ar putea semnifica şi dualitatea lumii, ambiguitatea ei. Două dintre rosturile cu care l-am mai putea învesti ni se par mai plauzibile, dar nu putem face decît simple supoziţii. Considerăm că cele două coarne ar fi coarnele de consacraţie, care ne aduc aminte de motivul furcii cu două coarne din arta populară pe care o întîlnim în ornamentica porţilor şi care reprezintă coarnele consacrate unor zeităţi. Nu ar fi exclus ca cele două coarne ale colacului să semnifice eterna luptă bine rău, care ţine de lupta contrariilor din gîndirea arhaică.

Sursa: www.graiul.ro